Când paharul se revarsă
Există momente în care nu mai rămâne loc pentru nimic.
Nici pentru gânduri ordonate, nici pentru explicații, nici pentru răbdarea aceea pe care ai învățat s-o porți ca pe o haină zilnică.
Există momente în care sufletul se umple atât de mult, încât nu mai poate ține în el tăcerile adunate.
Și atunci… se revarsă.
Nu cu zgomot, nu cu revoltă strigată, ci cu lacrimi.
Liniștite, uneori ascunse, alteori inevitabile.
Nu e o slăbiciune.
E o formă de adevăr.
Pentru că, înainte de a plânge, ai fost puternică.
Ai înțeles, ai iertat, ai amânat reacții, ai căutat soluții.
Ai pus pe tine griji care nu erau ale tale, ai dus cuvinte care nu ți se cuveneau și ai rămas, de fiecare dată, mai dreaptă decât situațiile prin care ai trecut.
Dar sufletul nu uită.
El adună.
Strat peste strat, tăcere peste tăcere, până când nu mai există spațiu între ceea ce simți și ceea ce lași să se vadă.
Și atunci vine momentul acela — când paharul se revarsă.
Nu pentru că ai cedat, ci pentru că ai dus prea mult.
E o diferență pe care doar cei care simt cu adevărat o înțeleg.
Dezamăgirea nu vine din slăbiciune, ci din faptul că ai crezut.
Supărarea nu vine din orgoliu, ci din nedreptate.
Revolta nu
vine din agresivitate, ci din dorința de a fi tratată cu respect.
Iar neputința… vine din acel loc în care înțelegi că nu poți schimba oamenii,
oricât ai încerca.
Și totuși,
în mijlocul acestui amestec de trăiri, există ceva care nu se rupe.
Tu.
Nu ești aceeași ca ieri — ești mai atentă, mai selectivă, poate mai obosită, dar și mai aproape de adevărul tău.
Pentru că fiecare lacrimă spală ceva ce nu-ți mai aparține.
Fiecare moment de cădere e, de fapt, o așezare.
Fiecare retragere e o formă de protecție, nu de pierdere.
Ai învățat să nu mai rămâi acolo unde nu ești respectată.
Ai învățat că liniștea valorează mai mult decât orice colaborare.
Ai învățat că bunătatea nu trebuie oferită oricui, oricum.
Și poate cel mai important — înveți să rămâi de partea ta.
Nu e un drum ușor.
Dar e un drum curat.
Va veni o zi în care nu vei mai simți nevoia să explici.
În care nu te vei mai consuma pentru ceea ce nu depinde de tine.
În care oamenii potriviți nu vor cere dovezi, ci vor oferi respect.
Până atunci, permite-ți să simți.
Permite-ți să obosești.
Permite-ți să plângi.
Nu te micșorează.
Te curăță.
Pentru că tu nu ești ceea ce ai primit de la alții.
Tu ești ceea ce ai ales să rămâi, în ciuda tuturor lucrurilor.
Și ai ales… să rămâi lumină.
Chiar și atunci când doare.
prof. Mariana (Rogoz) Stratulat
Uneori… plâng…
Astăzi
vreau să plâng
pentru iarba
strivită de picior,
pentru lacrima
din zăpada mieilor,
pentru peştii tăcuţi
şi apa adâncă,
pentru aer şi foc
şi lumina din stâncă,
pentru oameni şi stele,
animale, blesteme,
sălcii şi umbre,
temple, secunde...
Să plâng
să mă doară
piatra de moară,
pustiul şi punctul,
bradul, cuvântul...
Uneori
am nevoie
să plâng...
Pași în exil, ed. PIM, Iași, 2015
