Încotro?

Încotro?

Sunt momente când poți vorbi doar cu lacrimile și atunci nu mai știi cine ești și unde te afli.

Îți asculți trecerea numărându-ți în gând răsăriturile și apusurile, frunzele căzute pe caldarâmul vieții.

Pășești peste tristețea căderii lor, peste propria ta umbră și încerci să te trezești din amorțirea anilor ce te strâng, din ce în ce mai tare, în chingi de durere și renunțare, pe care le-ai crezut uitate în pădurea de mesteceni de la Văratec sau în albastrul de Voroneț.

Încotro mai pornești acum?

E o altă răscruce, o altă alegere, o altă schimbare...

O lacrimă se strecoară încetișor printre gene atingând în treacăt un zâmbet uitat pe buze înainte de a te fi născut.

Te agăți de un vis, de o iluzie și uiți să mai pășești, să mai respiri.

Privești năucită în gol și te aștepți să te întâlnești cu tine.

Cu ce a mai rămas din tine.

Panciu, 1 decembrie 2018

***

Vulturii îmi plâng cerul

Astăzi în sufletul meu ninge

cu funingine.

Sunt prea răvăşită, prea confuză...
Nu mai ştiu cine sunt şi ce e cu mine
în astă lume...

Ar fi să mor, dar nu vreau!
Aş vrea să zbor, dar mi-am pierdut aripile.
Aş vrea să iubesc, dar m-am rătăcit
în agonia zăpezilor de vară.

Vulturii îmi plâng cerul
îngropat
în creierul munţilor.

Castanii orbi, ed. Rafet, Râmnicu Sărat, 2016