Ca să pot asculta
lumina, deschid ochii și las soarele să-și arunce focul în abisul lor.
Ca să pot privi
liniștea cuvântului, îmi acopăr timpanele cu văluri de tăcere și las cerul să-și
deseneze infinitul în spirala ascultării.
Ca să pot păși
prin clipe și ani, îmi întind mâinile și mă las îmbrățișată de verdele crud al
ierbii, de amintirea stâncii, de ocrotirea copacilor, de răcoarea umbrelor.
Ca să pot simți
emoțiile veșniciei, mă fac țărm și las valurile să-mi spele nisipul răbdării și
perla iertării.
Ca să pot
descoperi conturul vieții, mă las modelată în mii de forme și dusă pe poteci de
dor și de ispită până când nimic nu îmi va mai părea străin.
Ca să înțeleg cine
sunt, mă urc în frumusețea tainică a sufletului meu și mă iubesc și te iubesc
până la sfârșitul vremurilor, până la marginea nemargine.
***
Lumini și umbre
Mi-a bătut ziua în cer
deschizându-mi ușa spre tăcere;
clopotul utreniei
mă cheamă la ascultare.
La fiecare pas
răsare o poveste...
Se scutură de rugăciuni și blesteme
și-și deapănă
răsăriturile și apusurile,
luminile și umbrele...
Cimitirul leagă duios
amintirile
despre ieri și despre mâine.
Fiecare cruce e o liniște,
fiecare cuvânt e o îmbrățișare
cu viața noastră efemeră...
Chemarea ta devine ecou,
se rostogolește în mine...
Mansarda Timpului, ed. TIPOMOLDOVA, Iași, 2018
