O clipă m-ai răpit în vis
să-ţi fiu pereche-n paradis;
o clipă am zburat în doi
pe-un colţ de stea, doar amândoi.
Şi-am rătăcit prin univers
prin timpul mut, prin timpul şters
uitând de viaţă şi de lume,
uitând şi de a noastre nume.
Am devenit o ea şi-un el
îmbrăţişaţi într-u inel,
pierduţi în infinit şi veşnicie,
ascunşi în cântec şi în poezie.
Dar visul ni s-a destrămat
Dar visul ni s-a destrămat
şi dorul trist şi-nlăcrimat
s-a aruncat în negre ape
să se ascundă şi să scape
de-a ta chemare în iubire
în liniştea din mănăstire.
O clipă am uitat să fim
doar îngeri. Şi să ne iubim
cu sentiment curat, divin
în taina nopţii, cu suspin.
Şi ne-am întors în lumea rece
în care viaţa ni se trece
cu cenuşiu şi cu uitare
în lacrimi şi însingurare.
Adio, cavaler din vis!
Nu sunt decât un biet proscris
ce-şi ia adio-n gând de seară
şi în trecut o să dispară.
Adio, cavaler din vis!
Athenais a fost un vis!
Am trăit lacrimi din Paradis, am zâmbit doruri de iubire, am cântat stropi de fericire, ca apoi să revenim la ceea ce suntem în forma şi existenţa noastră unică, oameni minunaţi!
Şi aşa vom rămâne cât va fi marea-mare şi dorul-dor sub soare.
Am spus adio doar visului athenais!
Noi, oamenii, vom continua să existăm, să construim alte vise, să dorim stelele de pe cer şi mai ales să iubim.
De fapt visul Athenais nu a murit!
El trăieşte în sufletul altcuiva, a fiecăruia dintre noi şi va continua să atragă în mrejele lui alţi şi alţi visători.
Veniţi şi dăruiţi iubire pentru ca visul să trăiască!
10 ianuarie 2010
