Mi-e gândul gând pierdut în gând,
în zbor de păsări rând pe rând,
de păsări albe călătoare,
de vise negre trecătoare.
Mi-e gând de lacrimă târzie,
de dorul apei în pustie
când verdele dispare-n zori
şi sufletul se-nalţă-n nori.
Mi-e gând cuprins în fericire,
în firul de nisip, iubire,
mi-e gând şi stele de plecare,
mi-e somnul gând într-o uitare
de clipe vechi şi părăsite
pe margini de chemări ştirbite.
Mi-e gând de gând pală de vânt
o clipă-nchisă în cuvânt
şi ferecată cu zăvoare
în apa rece de izvoare.
Gândurile sunt ca păsările. Lasă urme lungi în aerul serii, urmele lor se deschid de la orizont la orizont, uneori încercănând orizontul, alteori făcându-și curaj să despice zenitul și eu cred că tocmai de aceea aerul se îngreunează și plouă ca o privire prelungă peste pământ. Gândurile sfredelesc dincolo de coaja aparentă a Pământului. Pe coajă stă un pământean din care își iau zborul gândurile, la început ca fluturii, mai apoi ca păsările, mai apoi ca fulgerul care desparte noaptea de noapte, care crapă pojghița de gheață spre noapte. Când omul se plimbă cu câinele, gândul de om și gândul de câine se adună multicolor, plimbatul acesta împreună funcționează ca o prismă, despică gândul de om amestecat cu gândul de câine în culori de gând pur și din fiecare culoare izbucnesc păsări care încearcănă orizontul, păsări care despică zenitul, păsări care plutesc ca peştii în aerul îngreunat, gânduri care se strivesc de Pământ în stropii de aer vertical săgetând partea stângă a nopții cu emisfera dreaptă a raționamentului.
Noi suntem gânduri, noi suntem doruri, noi suntem…ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.
Sfârşitul nu e dureros pentru că te desparţi de ceva, ci pentru că te desparţi de tine.
Şi când ajungi la sfârşit aduni, scazi, înmulteşti şi împarţi, tragi linie şi priveşti rezultatul. Insuficient! Chiar dacă ceea ce ai visat, îţi pare că a fost perfect. Perfecţiunea nu ne aparţine nouă, oamenilor! Este doar o iluzie a celor care nu vor să recunoască realitatea. De aceea orice sfârşit înseamnă un început!
Printr-un nou început avem şansa să ne apropiem cu paşi uşori şi rari de perfecţiune. Conştienţi însă că nu o vom atinge niciodată!
Dar nu avem îndeajuns de mult timp, destui bani, suficientă dragoste. Şi incepem să cerşim...timp, zâmbete, lacrimi. \"Dă-mi, Doamne, lacrimi să mai pot fi om o zi!\"suntem cerşetorii propriei noastre vieţi. Niciodată nu suntem conducători! Cine crede că e conducător trăieşte în afara realităţii, o tristă, falsă şi periculoasă iluzie.
Constructiv ar fi să tindem, aşa cum am spus, spre perfectţune..dar nu, nu facem nici măcar asta. Tindem doar spre altceva, spre tot ce-i altfel decât avem în acel moment. Pentru a ne adăpa setea de mărire, orgolii nejustificate, ambiţii necontrolate. Iar dacă rezultatul este altul decât cel aşteptat iată-ne ajunşi în situaţia de a spune „s-a sfârşit” şi trăim o dramă aruncând anathema asupra altora pentru finalul nostru.
De fapt s-a sfârşit doar o perioadă de timp, urmează alta, care ne dă posibilitatea de a alege cum să o trăim: vânând iluzii într-un castel de nisip sau trăind real îngrădiţi de pietre.
Unii au încercat să construiască un castel! L-au început acum câteva luni, au adunat nisipul fir cu fir alegând doar firicelele perfecte…au avut timp..nu s-au grăbit. Nu i-au făcut intrare decât în iulie, iar când l-au deschis spre vizitare am rămas uimiţi. Asta au si vrut. Să rămânem uimiţi. Şi doar atât! Castelul avea însă nevoie de căldura sufletului, de dragoste! S-a uitat, însă să i se construiască până şi paturi. Nu s-a crezut că e nevoie de odihnă în castel, nimeni nu s-a gândit că în acest castel vor trăi oameni vii şi nu fantasme, dorinţe, vise cu care să-ţi umple viaţa. Şi mai ales era necesar ca în castel să se monteze multe, multe oglinzi ca din când în când să te poţi privi. Să afli cine mai eşti, cum mai eşti. Dacă te mai recunoşti.
In ceea ce mă priveşte simpla prezenţă a oamenilor îmi este suficientă. Nu doresc aşternuturi mătăsoase pentru mine, mi-e prea frică să nu cumva să rămân prinsă între ele. Nu doresc decât să dăruiesc iubire tuturor. Din punctul meu de vedere un radio e doar un radio ca multe alte mii de radiouri construite cu un anume scop. Pentru mine însă e o şansă, marea şansă de a mângâia un suflet, de a încânta o ureche, de a descoperi vieţi. De a mă bucura de frumuseţea unui sentiment numit prietenie. De a îmbrăţişa, de a strânge la piept căutări şi aşteptări, lacrimi şi zâmbete, tristeţi şi bucurii, nemulţumiri şi realizări, adică de a vă cunoaşte pe voi, oameni, cu trăirile şi manifestările voastre.
De aceea, astăzi, la început de drum, voi plânge, voi zâmbi către ceea ce va fi.
Pentru că am început să-mi construiesc cât mai multe ferestre pentru că am nevoie de lumină. „Dacă aş fi fost culoare aş fi fost negru pentru a putea să mă ascund în întuneric”. Dar sunt om şi iubesc căldura şi lumina. Intunericul e absenţa iubirii.
Lumina este iubirea însăşi. Şi eu vreau să iubesc şi să dărui iubire!
Atâta timp cât pot privi cerul fără teamă, ştiu că sunt curată pe dinăuntru şi că voi fi fericită. Şi atâta timp cât există această mulţumire interioară, atâta timp cât o port în mine, voi putea dărui fericire. Fie ea doar un strop!
Pentru 2010 îmi propun să nu construiesc un castel de nisip. Pentru că nu vreau să rămân singură, închisă în el, oricât de măreţ şi strălucitor ar fi.
Pentru 2010 îmi propun să mă pierd printre toţi cei ce mă înconjoară şi să mă regăsesc prin ei mai bună, mai adevărată, mai îndrăgostită de ceea ce înseamnă viaţă, adică de oameni.
Vă invit să găsim o speranţă care să aibă puterea de a face ceva cu adevărat minunat când noaptea neagră coboară peste noi şi parcă nu vedem în jur decât durere, dezamăgire şi frustrare.
Mi-aş dori să privim cu speranţă şi încredere înainte, pentru că tristeţea ne ucide sufletul, ne taie aripile, ne schilodeşte inima, ne alungă strălucirea din ochi şi căldura din priviri.
Aşa că, haideţi să privim împreună cu speranţă şi credinţă în viitor!
Noi suntem gânduri, noi suntem doruri, noi suntem…ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.
Sfârşitul nu e dureros pentru că te desparţi de ceva, ci pentru că te desparţi de tine.
Şi când ajungi la sfârşit aduni, scazi, înmulteşti şi împarţi, tragi linie şi priveşti rezultatul. Insuficient! Chiar dacă ceea ce ai visat, îţi pare că a fost perfect. Perfecţiunea nu ne aparţine nouă, oamenilor! Este doar o iluzie a celor care nu vor să recunoască realitatea. De aceea orice sfârşit înseamnă un început!
Printr-un nou început avem şansa să ne apropiem cu paşi uşori şi rari de perfecţiune. Conştienţi însă că nu o vom atinge niciodată!
Dar nu avem îndeajuns de mult timp, destui bani, suficientă dragoste. Şi incepem să cerşim...timp, zâmbete, lacrimi. \"Dă-mi, Doamne, lacrimi să mai pot fi om o zi!\"suntem cerşetorii propriei noastre vieţi. Niciodată nu suntem conducători! Cine crede că e conducător trăieşte în afara realităţii, o tristă, falsă şi periculoasă iluzie.
Constructiv ar fi să tindem, aşa cum am spus, spre perfectţune..dar nu, nu facem nici măcar asta. Tindem doar spre altceva, spre tot ce-i altfel decât avem în acel moment. Pentru a ne adăpa setea de mărire, orgolii nejustificate, ambiţii necontrolate. Iar dacă rezultatul este altul decât cel aşteptat iată-ne ajunşi în situaţia de a spune „s-a sfârşit” şi trăim o dramă aruncând anathema asupra altora pentru finalul nostru.
De fapt s-a sfârşit doar o perioadă de timp, urmează alta, care ne dă posibilitatea de a alege cum să o trăim: vânând iluzii într-un castel de nisip sau trăind real îngrădiţi de pietre.
Unii au încercat să construiască un castel! L-au început acum câteva luni, au adunat nisipul fir cu fir alegând doar firicelele perfecte…au avut timp..nu s-au grăbit. Nu i-au făcut intrare decât în iulie, iar când l-au deschis spre vizitare am rămas uimiţi. Asta au si vrut. Să rămânem uimiţi. Şi doar atât! Castelul avea însă nevoie de căldura sufletului, de dragoste! S-a uitat, însă să i se construiască până şi paturi. Nu s-a crezut că e nevoie de odihnă în castel, nimeni nu s-a gândit că în acest castel vor trăi oameni vii şi nu fantasme, dorinţe, vise cu care să-ţi umple viaţa. Şi mai ales era necesar ca în castel să se monteze multe, multe oglinzi ca din când în când să te poţi privi. Să afli cine mai eşti, cum mai eşti. Dacă te mai recunoşti.
In ceea ce mă priveşte simpla prezenţă a oamenilor îmi este suficientă. Nu doresc aşternuturi mătăsoase pentru mine, mi-e prea frică să nu cumva să rămân prinsă între ele. Nu doresc decât să dăruiesc iubire tuturor. Din punctul meu de vedere un radio e doar un radio ca multe alte mii de radiouri construite cu un anume scop. Pentru mine însă e o şansă, marea şansă de a mângâia un suflet, de a încânta o ureche, de a descoperi vieţi. De a mă bucura de frumuseţea unui sentiment numit prietenie. De a îmbrăţişa, de a strânge la piept căutări şi aşteptări, lacrimi şi zâmbete, tristeţi şi bucurii, nemulţumiri şi realizări, adică de a vă cunoaşte pe voi, oameni, cu trăirile şi manifestările voastre.
De aceea, astăzi, la început de drum, voi plânge, voi zâmbi către ceea ce va fi.
Pentru că am început să-mi construiesc cât mai multe ferestre pentru că am nevoie de lumină. „Dacă aş fi fost culoare aş fi fost negru pentru a putea să mă ascund în întuneric”. Dar sunt om şi iubesc căldura şi lumina. Intunericul e absenţa iubirii.
Lumina este iubirea însăşi. Şi eu vreau să iubesc şi să dărui iubire!
Atâta timp cât pot privi cerul fără teamă, ştiu că sunt curată pe dinăuntru şi că voi fi fericită. Şi atâta timp cât există această mulţumire interioară, atâta timp cât o port în mine, voi putea dărui fericire. Fie ea doar un strop!
Pentru 2010 îmi propun să nu construiesc un castel de nisip. Pentru că nu vreau să rămân singură, închisă în el, oricât de măreţ şi strălucitor ar fi.
Pentru 2010 îmi propun să mă pierd printre toţi cei ce mă înconjoară şi să mă regăsesc prin ei mai bună, mai adevărată, mai îndrăgostită de ceea ce înseamnă viaţă, adică de oameni.
Vă invit să găsim o speranţă care să aibă puterea de a face ceva cu adevărat minunat când noaptea neagră coboară peste noi şi parcă nu vedem în jur decât durere, dezamăgire şi frustrare.
Mi-aş dori să privim cu speranţă şi încredere înainte, pentru că tristeţea ne ucide sufletul, ne taie aripile, ne schilodeşte inima, ne alungă strălucirea din ochi şi căldura din priviri.
Aşa că, haideţi să privim împreună cu speranţă şi credinţă în viitor!
10 ianuarie 2010
