Privire către mine

Am coborât în viaţă sub semnul aerian şi eterat al Vărsătorului, adică pe un 10 februarie al nu ştiu cărui an sau cum ar spune Mozart:
„Sunt născut(ă) din cer şi ţărână, dar aparţin cerului...”

Dar mai degrabă să vă spun povestea mea ca fiinţă:

A fost odată o Fiinţă de lumină şi iubire. Şi fiinţa asta era atât de fericită şi mulţumită cu sine, încât nu-i mai păsa de nimic altceva decât de ea însăşi. Se autoalimenta, se autosatisfăcea, se încărca cu tot ce era în jurul ei, prin toate simţurile, prin toţi porii. Trăia timp îndelungat numai mirosind o floare sau ascultând vântul sau privind frunzele galbene ce cădeau din copaci de aur şi aramă.
Şi Natura, privind la atâta fericire, s-a revoltat şi a spus că e împotriva firii, e ceva mai presus de tot şi de toate. O singură Fiinţă vie nu poate trăi astfel. Şi a pedepsit Fiinţa, despărţind-o în două Părţi ştergându-i orice amintire legată de viaţa de până atunci.
Au rămas însă rădăcini adânc înfipte în fiecare din cele două Părţi: doruri neclare, vise nelămurite, năzuinţe, idealuri.
Şi-au colindat mult prin spaţiu şi timp, încercând să-şi găsească fiecare fericirea. Totul era însă în zadar. Fiecare umbră de fericire pe care o întâlneau era înşelătoare şi se dovedea falsă.
Şi tot umblând şi căutând, nici ele nu ştiau ce, s-au apropiat una de alta. Neliniştea devenea tot mai mare, dorurile tot mai intense.
Când s-au văzut, s-au cunoscut. Atât de incredibil li s-a părut însă ceea ce au întrezărit, încât multă vreme au încercat să se convingă că şi aceea era tot o fericire dintre cele înşelătoare.
Într-o noapte, ochii li se deschiseră brusc una asupra celeilalte şi au ştiut. Au râs şi au plâns. Au dănţuit. S-au împletit şi s-au rătăcit una într-alta. Şi au redevenit Fiinţa. Şi ca să nu mai păţească precum în trecut, Fiinţa a păstrat aparenţa de două Părţi.
Şi Natura vedea doar două suflete care se iubeau enorm.

Aşadar am călătorit prin propria-mi existenţă însoţită de dragostea celor din jur, oferind la rându-mi iubire.
Atrasă de taina cuvântului din carte, am trecut prin toate formele şcolii româneşti iar la absolvirea facultăţii m-am îndreptat către învăţământ. Ca profesor de limba şi literatura română am avut marea şansă de a trăi în frumosul tainic al creaţiei artistice şi împreună cu învăţăceii mei să ne înălţăm în spiritualitate.
Cu scrisul am cochetat dintotdeauna, iar poezia a fost şi este un mod personal, propriu, de a-mi exprima gândurile şi sentimentele.
Poate pentru că am simţit starea de poezie ca normalitate, nu ca excepţie, nu am făcut-o publică, decât foarte târziu. Sau poate, cine ştie, din cu totul alte motive necunoscute mie.
(Universul Prieteniei – Vara, ed. AS’S, Iaşi, iunie 2009, Iaşi; Lacrima din Paradis, ed. PIM, Iaşi, octombrie 2009; Miţurica – prima carte, ed. PIM, Iaşi, decembrie 2009; Antologie de poezie - 55 poeţi contemporani (pagini alese), Iaşi, ianuarie 2010).

Vorbind despre felul meu de a fi m-aş poziţiona în acea zonă a sensibilităţii discrete, atrasă spre social, spre cei din jur, spre cei care au nevoie de o mângâiere, de o vorbă bună.
Consider că doar sinceritatea este calea sigură spre comunicare, spre comunicarea cu semenii şi doar prin ea pot servi interesele tutror cât mai bine. Iar în cadrul comunicării dau dovadă de bunăvoinţă, de deschidere a sufletului îmbinând calităţile inimii cu cele ale spiritului. Doar aşa mă simt om!
„În lume, trebuie să fii puţin prea bun ca să fii destul de bun.! (Marivaux)
Sunt generoasă iar generozitatea mea răspunde nevoii de a mă elibera de „mine”. Refuz sclavia lucrurilor ca şi servitutea faţă de oricine. Mai mereu senină, ofer ospitalitate în sufletul meu celor care înţeleg că prietenia nu e o obligaţie ci un dar.
Apreciez foarte mult adevărul şi sancţionez orice încercare de distrugere a acestuia.
Trăiesc mai mult în viitor, de aceea sunt interesată de ceea ce se va întâmpla mâine. Sunt un „progresist” şi optez pentru ideile noi, incitante.  Mi se pare ceva extrordinar să deschizi ferestre, căi spre frumos pentru toţi oamenii, indiferent de ceea ce, şi cum sunt ei.
Nu trebuie să sperie pe nimeni atitudinea mea uşor nonconformistă sau excentricitatea vestimentară! Eu mă consider un om simplu, iar originalitatea e ceva ce mi s-a dat.
Problema majoră a vieţii mele este să găsesc formula care conciliază dragostea de independenţă (nu doresc să fiu „agăţată” de ceva fix) şi nevoia de a dărui iubire (în sensul pur al cuvântului).

Dar pentru toţi

Sunt gând de dor şi de ispită

Sunt apa rece de izvor
ce-ascunde-n unde o poveste...

Sunt clipă risipită-n flori
ce-mbătrânesc la mal de viaţă
plângându-mi roua deseori
şi mor pe prag de dimineaţă.

Sunt pasăre cu suflet călător...
Din lumea mea eu plec uşor

atrasă de o lacrimă de dor
cântată-n noapte de-un cocor.

Sunt pasăre ascunsă-n vis
cu aripi ocrotind un dor
nespus la nimeni şi nestins
de cântul ploii trecător.

Am fost o pasăre măiastră
cu pene albe de mister
pierdută-n lacrima albastră
a norului, pe cer, stingher.

Mai sunt o pasăre uitată
în ora vieţii de demult,
mai sunt o clipă zbuciumată....
am fost?... voi fi?...mai sunt!...

Sunt ce-am uitat demult, cândva,
în visul sugrumat de dor
şi-aud venind de undeva
chemarea unui vechi fior.

…sunt doar o apă curgătoare
şi risipesc departe-n cer
nespuse gânduri
ca o boare
pe care le-am pierdut
de ieri,
în fiecare….
…și sunt o mare,
un ocean
de visuri plutitoare
albastre, verzi
sau poate muzicale…
…mai sunt şi ploaia,
câteodată,
când ţi-e sete
de un nor
și mă arunc
năucitor
în firul de nisip
și-n timpul
grav, ostenitor…
…acum, doar asta sunt…
…dar mâine, cine știe,
voi fi
o lacrimă târzie
ce trece tristă
în izvor…
…sau doar…o floare
plutind
pe-o apă curgătoare.

Sunt un suflet rătăcitor de femeie, în acest răsărit de viaţă…

Panciu, 19 ianuarie 2010