duminică, 7 februarie 2010

Pe cărări de viaţă, pe aripi de timp

Sunt de ceva vreme în spaţiu imens al internetului şi contrar aşteptărilor nu mă pot lăuda că am sute de prieteni. O vorbă românească spune: „puţini dar buni!”.
Cred că mi se potriveşte foarte bine această zicală: puţini şi foarte buni!
Prieteni din toate colţurile ţării, prieteni de pe meleaguri îndepărtate, români de aici, români de acolo şi nu numai.
Dacă faţă de cei din ţară nu am nici o reţinere în a comunica, considerându-i ca fiind de-ai casei, faţă de ceilalţi, dar mai ales faţă de românii aflaţi departe de casa părintească, departe de rude, departe de părinţi, departe de prieteni, departe de ţară am un sentiment de tristă pierdere, şi îmi este dificil să-i întreb cât le este de dor de locurile existenţei lor.
Simt că inima îmi bate mai tare, că nu îmi mai găsesc vorbele, că sunt mai săracă cu o viaţă, că undeva trecutul meu şi al ţării, trecutul tuturor românilor s-a rupt şi s-a fărâmat în mii de bucăţele pe care vântul nemilos al sorţii le-a împrăştiat în cele patru zări.
Bucăţi de suflet românesc care se bucură şi plâng deopotrivă când cineva de aici, din România, de pe plaiuri mioritice le mângâie aşteptarea şi uitarea, le alintă depărtarea şi apropierea şi mai ales le iubeşte dorul
Eu, în micimea mea de om, de fiinţă repede trecătoare prin ăst chin ce ni s-a dat, numit atât de frumos – viaţă – cred că pot, cred că reuşesc să dărui un strop de iubire românească pentru toţi cei plecaţi pe cărări de viaţă, pe aripi de timp.
Oare chiar pot?
Doamne, cât de mult aş vrea să le plâng lacrimi de fericire pe privirea înceţoşată de căutări, de mii de căutări în sipetul amintirilor despre ei!
Amintiri ce se ascund în uitare, în marea trecere!

Panciu, 7 februarie 2010