O melodie acoperă ţipătul liniştii.
Picături din această linişte ne invadează existenţa. Ne învăluie şi ne supune în tăcerea ei adâncă. Şi fără nici o explicaţie ne lăsăm ademeniţi de ea, ne lăsăm purtaţi spre niciunde urmând un traseu necunoscut. Şi deodată avem marea revelaţie că am ieşit din viaţă.
Ce este viaţa şi ce suntem noi?
Întrebare cu un număr infinit de răspunsuri. Dar niciodată nu vom şti care este cel corect.
Şi tocmai pentru că suntem conştienţi de neputinţa noastră de a oferi un singur răspuns admitem că viaţa este un dar pe care trebuie să-l preţuim. Chiar dacă ne simţim simple marionete în mâinile destinului!
Dar să nu uităm că avem suflet, că avem sentimente şi că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru ne afectează într-un fel sau altul: râdem, plângem, zâmbim, ne întristăm.
Ce frumoasă ar fi viaţa fără dezamăgiri şi fără deziluzii, fără suferinţă şi fără lacrimi. Dar atunci nu s-ar mai numi viaţă!
Iar eu cred că viaţa trebuie trăită cu toate ale ei de la primul strigăt, când venim pe lume, până la ultimul, când ieşim şi plecăm spre altceva, spre altundeva.
Sunt sigură că o melodie deschide mereu geamul către cer. Şi picăturile de viaţă se scurg tacit spre ţinuturile în care eternul se îmbracă deopotrivă în lumină şi întuneric, în zbor şi cădere, în infinite clipe de aşteptare.
O melodie evadează din viaţă aruncându-se în golul necunoscutului pentru a fi liberă.
Şi în urma ei rămâne o... adiere...
Nimic mai mult!
