În noapte se deschide cerul
să ne dezvăluie misterul
iubirilor pierdute-n zori
în ascunziş de reci culori.
Şi-ncet coboară cu fiori
învăluite-n dalbe flori
crăiese mândre, minunate:
sunt sânzienele visate
de orice fată, fată mare,
ori de-o femeie iubitoare;
sunt sânzienele dorite
în clipele neadormite
şi răvăşite de-o chemare
în dorul-dor şi-n marea-mare.
să ne dezvăluie misterul
iubirilor pierdute-n zori
în ascunziş de reci culori.
Şi-ncet coboară cu fiori
învăluite-n dalbe flori
crăiese mândre, minunate:
sunt sânzienele visate
de orice fată, fată mare,
ori de-o femeie iubitoare;
sunt sânzienele dorite
în clipele neadormite
şi răvăşite de-o chemare
în dorul-dor şi-n marea-mare.
O sărbatoare solară (în preajma solstiţiului de vară) în timpul căreia cerurile se deschid noaptea. E un timp bun pentru a-ţi pune dorinţe şi pentru a te ruga. Se crede că, dacă te plimbi în noaptea de sânziene, vei avea parte de multe semne şi lucruri ciudate. Orice este posibil când cerurile sunt deschise.
Să scap de Timp. Să ies din Timp. Să trăiesc ca Eu, ca Om, ca fiinţă totală, şi nu să mă las trăită de ţesuturi, de glande, de automatisme.
Încerc din răsputeri să nu mă las confiscată, macerată şi terorizată de timpul profan, să trăiesc nu numai în Timp, ci şi în Eternitate, însă fără a evada complet din istorie.
De aceea consider că Noaptea de Sânzâiene este un loc privilegiat – loc paradisiac – un fel de cameră extraistorică şi atemporală.
În această noapte, în fiecare an, trăiesc o continuă şi inexplicabilă fericire.
Fericirea de a mă întâlni cu mine în dragostea eternă!
Întotdeauna mi-am dorit sa fiu îndragostită în Noaptea de Sânziene...să mă plimb cu cineva care să mă facă să simt toată căldura verii, tot parfumul florilor de sânziene şi dansul voluptos al zeiţei câmpurilor prin atmosferă şi să mă dăruiesc nouă şi translucidă ca o halucinaţie de vară cu iele şi stele şi flori...
...poate anul viitor...
Îmi ninge noapte pe cuvânt,
îmi plouă stele într-un cânt,
îmi este chin în dimineaţă
iar lacrima mă plânge-n ceaţă
când rătăcită sunt în dor
şi-mi caut viaţa într-un nor.
Îmi strig durerea în ecou,
în gândul vechi, în visul nou
şi mă ascund în ierburi moi
crescute-anume pentru noi.
Şi somnul cade peste gene
cu amintiri de sânziene.
îmi plouă stele într-un cânt,
îmi este chin în dimineaţă
iar lacrima mă plânge-n ceaţă
când rătăcită sunt în dor
şi-mi caut viaţa într-un nor.
Îmi strig durerea în ecou,
în gândul vechi, în visul nou
şi mă ascund în ierburi moi
crescute-anume pentru noi.
Şi somnul cade peste gene
cu amintiri de sânziene.
23 iunie 2011
Mariana Stratulat
