În lumea mea
de albe cuvinte
poposesc deseori
între sălciile
care îşi plâng surâsul verzui
oglindindu-se în albastrul cerului
din adâncul apelor,
pentru a sorbi taina tăcerii.
Cuvintele mele,
cuvintele tale,
cuvintele noastre
înfloresc lumină de gând,
vestejesc sclipirea stelelor
în efortul imens
al naşterii ideilor.
Cuvintele îmi ajung
pentru a dormi
în întunericul nopţii
şi în părăsirea vieţii.
Cuvintele nu-mi ajung
pentru a mă trezi
în curgerea timpului
şi în imensitatea iubirii.
Cuvintele se desprind
în zbateri de doruri,
apoi se adună
în pâlcuri de suflete
pentru a veşnici
în zboruri şoptite.
Cuvintele îmi ajung
pentru a spune
că nu-mi ajung
să doresc,
să visez,
să iubesc,
să trăiesc,
să... mor!
