De ziua ta, nu-ţi mai trimit scrisoare!
Mi-s rănile prea mari! Şi încă doare
ne-ncrederea, uitarea şi vorba-nveninată,
refuzul libertăţii de a fi... ciudată.
De ziua ta, nu-ţi mai trimit nici gânduri,
nici lacrimi de frumos, nici simple rânduri
în care să îţi spun cum a-nceput,
cum am visat să zbori şi cum am vrut
să fii în viaţa ta un cânt sprinţar de stele,
un dor neistovit de bucurie printre ele.
De ziua ta, ţi-aş dărui tot cerul!
Da-i mult prea mic pentru întreg misterul
ce s-a ascuns într-o secundă de-ntâlnire,
ce s-a-ngropat apoi în răutăţi şi-nvălmăşire.
Nu mi-a rămas decât cuvântul sfânt, curat,
cu care-ţi spun: a fost minune! Dar a fost odat’!
Acum e doar o rece-nşiruire de amintiri,
de nopţi şi zile, de tot ce vrei şi de priviri
întrebătoare, stinghere, fără viaţă şi culoare.
Cam asta-i tot! A fost! A fost o clipă-ntâmplătoare!
Dar, undeva, ascuns în sufletu-mi duios
tu vei rămâne seninul unui timp frumos.
Îţi mulţumesc că m-ai urât şi m-ai iubit deopotrivă!
Îţi mulţumesc că voi rămâne-n viaţa ta captivă!
Şi îţi doresc în vremea viitoare
doar oameni buni şi muzică drept soare!
