Cinci ani fără mama.
***
Câteodată...
Câteodată ne întoarcem
în copilărie.
Îmbrățișăm orele, minutele,
păpușile,
culorile...
Cu capul în poala mamei
visăm,
zburăm peste pădurea de argint,
dansăm valsul Cenușăresei,
ascultăm liniștea...
Mâinile ei calde
ne mângâie gândurile,
întrebările și dorurile...
Frunzele se desprind
din zâmbetul de altădată,
cuvintele ard mocnit
în lutul adormit...
Peste soare
plouă cu cenușă...
Doamne, de ce m-ai pedepsit cu mine?
ed. Detectiv Literar, București, 2017
În urmă cu cinci ani, ziua de 3 octombrie am așezat-o cu pioșenie și
dragoste în înălțimile sufletului pentru a-mi fi lumină prin timpul gânditor.
Lacrimi se-ascund sub pleoape
și liniștea mă doare.
Îmbrățișez o stea,
un dor din lumânare,
mi-agăț suspinu-n noapte
cu miez dulce de floare,
zâmbesc îndrăgostită
la anii ce-au trecut,
la iarba ofilită
de pasul moale și tăcut.
Ating ceașca de ceai,
mai sorb un abur oblic
și-nchid iar amintirea
copilului din nori.
Mi-e dor de Tine, Mamă,
de vocea ta - poem albastru -,
de-mbrățișarea,
ce-o aștept și azi,
de pasăre măiastră.
***
A urmat 4 octombrie, normal, firesc, cu zbor în cer, căutând, iarăși, urmele
pașilor divini.
