Trăiesc din ce în ce mai acut nevoia să mă pierd, să mă
arunc în abis, ca apoi să mă găsesc altfel, alta decât cea de acum. Să iau
totul de la început, într-un alt loc, într-un alt timp.
Să vizitez inimi și priviri, să adun sentimente, îngeri și
pași, să mă împart zâmbet cu zâmbet cerului și apelor, să fiu duioșie frivolă
la capăt de noapte sau zefir blând la margine de viață.
Să stau de vorbă cu mine, să mă ascult, să-mi
povestesc viitorul și priveliștea sfârșitului perfect.
***
Ultima amintire,
prima rătăcire
Apusul se-nchină spre
eşafodul
îmbătrânit prea
devreme.
Îngenuncheată
în faţa călăului
aştept
semnalul căderii în
viaţă.
Mulţimea
îşi zornăie clipele
împuţinate
de păcatele
întunericului.
Să plece! Să plece!
– strigă scrâşnind
limbile ruginite
ale timpului atârnat
de ochii cerului.
Zâmbesc tandru
îmbrăţişând
lumina naşterii mele,
îmi las aripile
pe podeaua
de douăzeci şi patru
de carate
şi trag cortina
peste libertate.
Doamne, de ce
m-ai pedepsit cu mine?
ed. Detectiv
Literar, București, 2017
