În timpul Eclipsei
Deodată, simt că mă teleportez în zona crepusculară, de unde,
într-o stare de maximă euforie, voi pleca să urmăresc imposibilul posibil
sau... posibilul imposibil... Nu prea mai sunt sigură ce vreau și ce nu vreau.
Mă plimb la braț cu un... Cineva, fără
chip și fără trup, prin lumi paralele, când îmbrăcată în frunze de laur și petale de
lotus, când dezbrăcată de cuvinte și
stele, când înfășurată în amintirea timpului pierdut. Ceea ce cred că știu, dar
nu sunt sigură, adevărul e că nu știu, este că am trăit într-o jucăușă Poveste
de viață, fără uși, fără fular, începută
exact când Dumnezeu a spus ”Să fie lumină!”. Și de atunci orbecăi prin
întuneric strigându-mă prin toate ungherele și orologiile mute de uimire.
Dacă mă voi mai găsi vreodată, trec pe aici, să vă spun
povestea toată!
____________
sursa ce a declașat rătăcirea mea dincolo de nemargine:
Poveste de dragoste de Florin Ștefănescu
Mulțumesc, Maestre!
***
Știți la ce mă gândesc? Dacă, totuși, s-a întâmplat chiar
așa?
sursa foto: idevice.ro
