Ultimul sunet de vioară cântat încet și trist mi-a adus aminte că odinioară eram un biet om fericit.
Şi încet m-am întors agale în timpul fericirii mele. Am găsit un cuvânt fremătând de plăcere la atingerea delicată a hârtiei pe care se aşezase să viseze. Să viseze zboruri în nopţi învălmăşite de cîntece suave, să viseze doruri ascunse printre frunzele tremurătoare ale plopilor, să viseze paşi temători îndreptându-se spre adâncuri de timp.
Şi m-am aplecat străin şi straniu pentru a mă descoperi în norul privirilor galeşe rămase acolo, uitate de viaţă.
Acum întind timid mâna spre cerul stins, posac şi tern, spre acel “a fost odată” şi îmi doresc încă un sunet de vioară. Să ascult doar un sunet de vioară. Nimic mai mult!
Stau singură în colţ de cameră cu sufletul prăfuit de vremile moarte, uitând că timpul deja mi s-a scurs în clepsidra neîncăpătoare a iubirii, a speranţei, a aşteptării.
Am crescut până pe la 28 de ani fiindu-mi ruşine că sunt femeie. Îmi era ruşine că am sâni. Că am talie subţire şi corp frumos. Că am ochi negri-căprui, mari şi expresivi. Îmi era ruşine atunci când prima remarcă a oricărui barbat era "eşti foarte frumoasă". Îmi era ruşine până şi când îmi spunea tata asta. Pentru că eu vroiam să fiu DEŞTEAPTĂ, şi nu frumoasă şi eu vroiam ca lumea să remarce în primul rând că sunt educată, citită, inteligentă, şi că pot vorbi despre orice, cu oricine, nu că am forme apetisante şi un chip atrăgător.
M-am construit pana la 28 de ani ca pe o femeie ce se poate descurca singură. Şi chiar m-am descurcat singură. Pot să fac orice. Nu am nevoie de ajutor.
Îmi amintesc când am purtat decolteu prima oară şi am pironit privirile tuturor colegilor de muncă în decolteul meu, am împrumutat repede o eşarfa şi mi-am legat-o în aşa fel încât să nu se mai vadă nici un centimetru de piele.
Şi deodată am descoperit că îmi stă bine în rochie. Am descoperit că pot purta pantofi cu toc şi am descoperit că sunt o femeie cochetă. Am aflat că sunt femeie şi, încet, încet, am început să mă iubesc pentru feminitatea, delicateţea, gingăşia şi blândeîea mea. Pentru inima mea larga si buna si pentru intelepciunea care vine din pantecele meu, ca intuitie. Pentru zâmbetul cu care întâmpin oamenii şi pentru îmbrăţişările pe care le ofer, din inimă de femeie, celor dragi. Pentru răbdare şi pentru iubire.
"Femeie, tu castrezi bărbaţii!", mi-a spus un bun prieten. Culmea e că mă şi mândream cu asta: castrez un barbat din primele 3 fraze. Numai că rezultatul pe care eu îl aşteptam era ca el, castratul, să îmi cadă la picioare şi să mă încoroneze ca zeiţă. Nicidecum să mă bage în aceea a mamei mele şi să îmi întoarcă spatele.
Am înţeles de curand, că rolul nostru, al femeilor, nu este acela de a ne măsura cu bărbaţii. Ci de a dărui Iubire. De a fi Iubire. De a îmbrăţişa lumea cu frumuseţea, gingăşia, bunătatea, intuiţia, înţelepciunea şi Iubirea noastră. Bărbaţii primesc iubire şi dau energie. Femeile dau iubire şi primesc energie. Aşa functioneaza lucrurile.
Mulţumesc pentru că sunt Femeie şi nu aş mai fi nimic altceva, în această viaţă, decât Femeie.
Şi ce dacă nu ştim să schimbăm singure roata de la maşină?
Noi ştim să Iubim şi Iubirea pune Universul în mişcare!
Pentru tot ce mi se întâmplă bun, mă simt datoare să spun cuiva: mulţumesc !
Câte unii îmi spun : Nu mai mulţumi ! Dar eu nu pot. E ceva neîmplinit în ce mi se întâmplă bun dacă nu mulţumesc.
Mama m-a învăţat ca de fiecare dată, când primesc ceva în dar, chiar şi un cuvânt bun sau o privire caldă, să spun : Mulţumesc !
Mulţumesc vouă, celor ce-mi sunteţi aproape şi îmi oferiţi bucuria existenţei voastre.
Mulţumesc, prietenilor sinceri sau mai puţin sinceri pentru darul special pe care mi l-aţi trimis pe diverse căi şi care îmi aminteşte mereu şi mereu că sunteţi părţi distincte din viaţa mea.
Mulţumesc întâmplării că sunt un simplu muritor, dar care trăieşte intens clipe uriaşe de frumuseţe, prelungindu-mi armonios prezentul spre un viitor de vis.
Mulţumesc adânc pentru fericirea întâlnirii într-un timp de excepţie cu tine Alina, cu tine Rodica, cu tine Corina, cu tine Silvia, cu tine Gabriela, cu tine Ionela, cu tine Cornel, cu tine Viorel, cu tine Ofelia, cu tine, cu tine, cu tine... cu voi ce mi-aţi ieşit în cale. Mulţumesc clipei aceleia care mi-a incununat trăirea cu raze de lacrimi pentru toată viaţa mea ce va mai fi.
Mulţumesc luminii că nu mă ocoleşte. Scriu cu majusculă acest cuvânt , pentru că zace în el ceva sacru, misterios şi hieratic şi teribil de frumos. În acest cuvânt şi în gândul care îl însoţeşte.
Mulţumesc şi iar Mulţumesc.
Când cel drag se întâmplă să nu zică nimic şi să nu facă nimic, îi mulţumesc din suflet că este aici, lângă mine, că respiră acelaş aer cu mine, că există în aceeaşi lume cu mine, în acelaş timp de viaţă şi în acelaş spaţiu fizic şi sufletesc.
Celor dragi aflaţi departe/aproape, le mulţumesc că mă caută şi mă simt lângă ei şi îmi simt prezenţa în ei înşişi.
Mulţumesc bucuriei că a poposit la mine. Mulţumesc cuiva, nu ştiu bine cui, pentru întâmplarea atât de bună, de miraculoasă, de a fi primit viaţă.
Zâmbiţi ? Am bătut câmpii ? Am repetat banalităţi ? Am înşirat prea multe cuvinte ? E adevărat. Nu ştiu ce-mi veni. Poate gândul că toate lucrurile acestea cărora trebuie să le zicem „Mulţumesc” sunt atât de mari şi de încăpătoare încât nu le pot umple nici toate cuvintele lumii, ale oamenilor şi ale timpurilor.
Oricum, îţi mulţumesc fireşte şi dumitale, stimate cititorule, şi nu în ultimul rând, pentru că ai avut răbdarea şi bunătatea să te opreşti din drumul vieţii, şi ţi-ai rupt din timpul trăirii ca să citeşti aceste nevrednice şi simple cuvinte. E ca un dar de preţ pe care mi l-ai făcut. Cum aş putea să nu-ţi mulţumesc ? Poate că, în marea mea vanitate, chiar de-aceea vorbesc şi scriu, ca cineva să aibă pentru ce să-mi mulţumească.
Poate îţi vei aduce aminte de mine şi când eu nu voi mai fi iar tu vei fi, iar pentru asta nu pot să nu-ţi mulţumesc de-acum.
Târziu, în noapte, m-am plimbat de-a lungul drumului şi m-am simţit învăluită discret, mângâietor de culoarea parfumată a tufelor cu flori de liliac. Cred că erau de culoare mov, toate nuanţele de mov şi poate amestecate elegant cu alb. Îmi place această floare cu mireasma plăcută de primavară. În funcţie de timpul în care înfloreşte ne dăm seama cît de timpurie sau întârziată este primăvara în zona respectivă.
În general, la mine în zonă înfloreşte mai târziu, dar şi aşa este o floare superbă care lasă în urmă un miros fin, dulceag, plăcut, nu foarte tare, numai bun de parfumat casa, corpul şi sufletul. După ce ieri am primit un buchet de la nişte prieteni dragi, astăzi o doamnă m-a oprit pe stradă şi m-a invitat să o însoţesc într-o curte. Am păşit sfios într-o oază de fericire şi nici nu mi-am dat seama cât am stat plăcut impresionată de culorile florilor şi de miresmele lor. Abia am reuşit să mulţumesc pentru bucuria ce mi-a fost dăruită şi, fericită, mă întorceam plutind către casă cu un braţ de flori de liliac.
O parte din acesta vi-l dăruiesc cu mare drag, cu părere de rău că mirosul nu se poate transmite prin Flickr.
În trecerea ta prin viaţă te-ai oprit o clipă în visul meu de dragoste şi zbor. Fii tu mult aşteptatul călător ce-şi lasă gândul şi cuvântul pe fila vremelnicei mele existenţe! Fii tu cel care vei aşterne semne de timp lângă trăirile mele rătăcite în sunetele serii şi ale dimineţii! Fii tu răsăritul şi apusul dorului, amintirea şi uitarea tristeţii, începutul şi sfârşitul nemărginirii! Iar eu îţi voi deschide calea spre cântecul plecării şi venirii, spre aproapele şi departele veşniciei din mine, din tine, din noi!
Citatul zilei
9 noiembrie 2014 - Surâs şi lacrimă
Un gând, un cuvânt...
Privire, îmbrăţişare, trăire... 12 martie 2015
Liniştea privirilor
Panciu, 16 iunie 2012. Plutire în necuprinsul uitării.
